Desprinderea

Miercuri, 25 februarie

Am inceput sa misc ceva. In saptamana aia, seara, dupa 5 jumate-6, era ora de invatat sa pedalez. Cu umarul in pioneze, dar cu multa determinare, ma urcam pe sa, impingeam, pedalam 2 pasi si cadeam. Si iar. Ghidonul in toate directiile numai drept nu. Dar orele de pedalat-incercat se adunau si rezultatele incepeau sa se vada. In ziua aia am inceput sa merg mai mult. Am ajuns undeva departe in cartier. Stradute, case, alte stradute perpendiculare cu aia pe care eram eu, treceri de pietoni, masini, case, cativa oameni din cand in cand. Habar n-aveam daca o s mai stiu sa ma intorc, dar pedala. Prinsesem curaj sa merg. Tot cam pe stil de betiv, drepta, stanga, dar pedalam. Se facuse seara si incepuse sa ploua si eu eram undeva printre case. Dar mergeam pe bicicleta.
Aveam o teama uriasa de masini. Aceeasi teama pe care o aveam cand eram in bhucuresti si auzeam zgomotul facut de rotile de la bicicleta in spatele meu. Si se apropiau de mine si viata imi trecea prin fata ochilor. Apoi ii vedeam cum trec pe langa si incercam sa ma linistesc. Numai ca acum era cu totul altfel. EU eram pe bicicleta. Aceeasi teama. Dar de masini de data asta. Era aproape 6 si lumea venea pe acasa. Auzeam masinile in spatele meu si ma opream instant, asteptam sa treaca si ma urcam iar in sa. Nu puteam sa tin foarte drept ghidonul inca si de aia ma panicam mai mult. Pe acolo nu erau piste si imi era ca o sa ma sperii si o sa ajung pe capota. Probabil paream foarte ciudata pentru cei din masini. Ma uitam la ei cum trec pe langa mine. Ei sigur ma vedeau in olginzile retovizoare cu ma urc iar in sa si o iau la drum. In prima bordura, cel mai probabil.
Ploaia era tot mai puternica. Intuneric tot mai mult. E timpul pentru o pauza, un ceai cald si lectiile si citirile pentru a doua zi la scoala. E si maine o zi pentru mine si bicicleta mea magenta cu fluturasi.